În lumea satului românesc de altădată, sănătatea oamenilor era adesea în grija comunității, iar vindecarea se realiza printr-un ansamblu de practici tradiționale în care se împleteau leacurile băbești, plantele medicinale și descântecele. Accesul la medic sau la tratamente moderne era limitat, motiv pentru care oamenii apelau la cunoștințele transmise din generație în generație.
În această viziune tradițională, boala nu era privită doar ca o suferință trupească, ci și ca un dezechilibru care trebuia îndepărtat prin gesturi ritualice și rostiri simbolice. Astfel de practici erau întâlnite și în satul clujean Boju, unde comunitatea păstra o serie de rânduieli terapeutice specifice medicinei populare.
Descântecul pentru „uimă”
Una dintre afecțiunile cunoscute în medicina populară era „uima” (sau „udma”), o umflătură cu puroi care apărea, de regulă, la gât, sub bărbie, la subraț sau în zona inghinală.
Pentru vindecarea acesteia era chemată o femeie pricepută din sat, care îndeplinea actul terapeutic după o rânduială bine stabilită. Ea făcea semnul crucii cu cutea de ascuțit coasa pe locul afectat și rostea de trei ori descântecul:
„Uima merge la munte
Călare pe cute
Cutea vine înapoi
Uima rămâne-n zăvoi.”
Ritualul era realizat exclusiv în zilele de marți și vineri, considerate în tradiția populară potrivite pentru asemenea intervenții.
Practici împotriva deochiului
În cazul deochiului, o afecțiune frecvent invocată în cultura populară, se recurgea la stingerea cărbunilor în apă. Persoanei afectate i se dădea apoi să bea de nouă ori câte puțin din apa astfel pregătită.
Același procedeu era utilizat și pentru stările pe care comunitatea le numea „ceas rău”, expresie prin care era descrisă o tulburare apărută pe neașteptate și atribuită unor cauze nevăzute.
Ritualul pentru sperietură
Pentru vindecarea sperieturii, provocată de animale precum calul, câinele sau cocoșul, exista o practică aparte. Se topea cositor într-o lingură, iar deasupra capului persoanei speriate se așeza un ciur, în care era pus un vas cu apă.
Cositorul topit era turnat în apă, iar cel care realiza ritualul rostea de trei ori formula:
„Doamne ajută, Maica Sfântă!”
Și acest ritual era îndeplinit tot în zilele de marți și vineri, conform rânduielilor păstrate în comunitate.
O mărturie a tradițiilor satului
Aceste practici sunt consemnate în volumul „Boju. Studiu monografic”, semnat de Gavrilă Hădărean și publicat în anul 2002 la Editura Casa Cărții de Știință din Cluj-Napoca, cu sprijinul Centrului de Cultură și Artă.
Ele reprezintă astăzi o importantă mărturie a modului în care comunitățile rurale își construiau propriile forme de vindecare, într-o epocă în care credința, experiența și tradiția ocupau un loc esențial în viața de zi cu zi.
Deși medicina modernă a înlocuit în mare parte aceste practici, ele rămân parte a patrimoniului cultural al satului românesc, reflectând o lume în care echilibrul dintre om, natură și spiritualitate era considerat esențial pentru sănătate.